Elan şi ploaia,

Din nou despre ploaie.  Originile mele  nomade  ar fi trebuit să-mi fi făcut din ploaie cel puţin un lucru neplăcut. Nu ştiu de unde-mi vine această dragoste pentru un fenomen obişnuit şi totuşi atât de semnificativ mie. Poate fiindcă e fiica norilor, aceste prezenţe de neînlocuit în drumurile ori reveriile mele către cer. Azi frumuseţea ploii mi s-a aşezat în suflet, muzica şi jocul picăturilor ei atingând pământul. Am revăzut anii de copilărie din acel sătuc când în faţa porţii mă minunam ca şi acum de prietena mea ploaia. Parfumul ei neştiut şi necreat de vreo mână omenească îl adulmec. O vezi şi recunoşti când e supărată ori calmă voind parcă în tandem cu faptele cetăţii unde cade să aducă pace ori război. Caldă, rece, toarnă şi se transformă, transformă. Spală şi împrospătează, iar când e supărată şi întârzie să vină, mânioasă pesemne o face probabil intenţionat ca o femeie ce e. I cântăm paparude pentru a o ademeni, îndupleca. Dar eu revăd acum cerul senin atunci când ploaia îşi încetase jocul. Cerul pe care l-am găsit în marile picturi, fără să fi ştiut vreodată că acel moment pe care ochii mei l-au zărit, va fi impresionat oameni cu darul reprezentării. Ceea ce-mi este personal, transpare-n străduţa nepietruită revenind din centrul sătucului meu, mustind a şiroaie când îşi făcea drum spre a găsi locul unde să se transforme. Casa aceea pe moarte, din lemn vechi, nevăcăluită ruptă din peisaj, cu femeia nebună ce-şi pierduse copilul acum hăt multă vreme, semănând a vrăjitoare. Săscăniţa, era femeia ce căuta la lumina zilei de după ploaie să scape de vreun purec.Mă înfricoşa fără să mă fi observat vreodată şi totuşi un pic din toate astea se strâng în mintea mea când ploaia se arată iar. Picătură de ploaie e o sintagmă banală, dar când ia drumul posesiei şi devine a mea, prinsă şi cosmetizată la maximum cu sentiment de iubire, cuvântul banal cântă în inimă şi crează fericire.

O faţetă a iubirii,

 Elan continuă să experimenteze, observe, să simtă. În această seară a fost lăsat să povestească despre două destine. Se face că într-o zi în drumurile-i obişnuite, acolo  unde sălăşluiesc gândurile, lumea, discuţiile interioare,  pe lângă norii pe care-i admiră adeseori pentru noul, diversitatea coloristică, ochii probabil îi aduc în faţă şi îl duc către un copil  însoţit de mama lui. Nu era o întâlnire obişnuită de mamă însoţind la plimbare pruncul. De data asta femeia ducea la plimbare o copilă chinuită, ale cărei suferinţe psihice se vedeau cu mare uşurinţă. Cum putu să reacţioneze Elan,  în prima fază se vede în totală identificare cu femeile din piesa de teatru, un enfant mort sur le trottoir. E ca şi cum situaţiile acestea vin să ne strice ziua. Nu ne place să vedem oameni care ne-ar putea intrista, obişnuiţi cu idilicul, lumea roz, romantism prost înţeles, am voii parcă să fim o societate de oamenii frumoşi, sănătoşi dacă s-ar putea. Suferinţa, această metanoia nu ne place. Nu e cu nimic mai presus Elan.  Din fericire conştiinţa îşi face datoria, se ruşinează şi se gândi la greutatea mamei. Şansa lui Elan fu că  într-o altă zi în care nu-şi aminti starea de spirit, revede portretul trist. Mamă şi fiică la plimbare, pare că trecuse peste şocul întâlnirii cu diferitul în piele de copil atins de retard. De data asta putu privi îngăduitor. Conştiinţa se domoli. În desele-i ocazii de a ieşi din casă îi este mijlocită ocazia de a revedea iar şi iar cele două femei. E frumos să te vezi prins într-o poveste fără să fi dirijat sau proiectat ceva, gândi Elan. Când îţi dai seama că unii oameni îţi sunt aduşi spre observare, cauţi sens sau cel puţin încerci să vezi ce poţi învăţa din această mreajă a jocurilor cu societatea. Cine pare că se joacă cu noi? Vă las să deduceţi singuri. Ideea e că spre a-şi spăla ruşinea din propria oglindă Elan, dădu bineţe femeii mature. Femeia răspunse binevoitor. Era un exerciţiu care-i picase în plasă. Nu în fiecare zi avem şansa să observăm oameni cu un destin mai greu decât al nostru, dar mai ales nu în fiecare zi putem să percepem puterea de a iubi a oamenilor. Într-o zi în mijlocul de transport mama, ca de fiecare dată însoţită de fiică, se salută cu Elan şi au conversat minimal zâmbind, între timp fata încercă să comunice şi avu o criză. Mama o potoli, ştia cum să o facă. Au coborât, Elan salută respectuos şi solidar într-un fel faţă de o astfel de situaţie, parcă încercă din priviri să încurajeze mama. Şi aşa mereu parcă într-un tandem al întâlnirii de jumătate de an cel puţin Elan observă cele două femei pe care le salută vesel că le-a întâlnit deja. Mai deunăzi au avut ocazia să-şi vorbească, Elan împătimitul de poveşti ascultă ce spuse doamna, umblase prin spitale din Cluj şi Timişoara ani de zile, însă rezultatele Celui Necuprins depăşesc capacitatea de predicţie a ştiinţei, spuse femeia. Deja ne deplăsăm  fără cărucior, spuse mama, uitase Elan că prima dată o văzu mergând cu căruciorul. Iar acum copila frecventează timid şcoala cu dizabilităţi uşoare. Ce l-a făcut pe Elan să povestească? Dragostea scrisă cu majuscule. Puterea şi perseverenţa mamei de a depăşi obişnuitul. Stă se pare scris în noi să depăşim frontiere, uităm adeseori că ne-am născut cu posibilitatea de a deveni mici dumnezei. 

Aplauze in Agora?

Nu într-o agora a Greciei antice, ci într-un orăşel mic şi cochet vieţuia un omuleţ. Elan, cum deja ştiţi că-l cheamă, mai din copilărie avea plăcerea să se joace cu cei mai mici decât el, nu pentru că cei mari l-ar fi ignorat, însă atrăgea în felul său mai degrabă pe cei mici. În general în joaca de afară era mereu codaş la jocurile ce ţineau de exerciţiu fizic, că era vorba de fotbal, cucas, volei, mingea la casă... Însă se împăcase cu ideea uşor că unele lucruri nu ne sunt date, în general nu se impunea în grup şi era uşor acceptat mai degrabă pentru seninătătea felului său de a fi.Dezorientat ca mai toţi tinerii şi neştiind că e nevoie să se descopere pe sine însuşi, nu ştie încotro să se îndrepte  cu viitorul profesional. Mama sa gândeşte şi cunoscându-i felul crede că i s-ar potrivi educaţia. De voie de nevoie, acceptă propunerea mamei şi urmează cursurile unei şcoli care-l va face cadru didactic. Nu era convins că face ce trebuie, însă din fericire, avea bucuria omului autodidact gata să descopere câte ceva din tainele şcolii cu pricina. Căsca ochii mari când i se preda, însă plăcerile în profesie  îi veneau din propriile şi micile descoperiri. Omuleţul devine profesor şi căutând să se descopere pe sine, încercă în paralel mai multe domenii înrudite cu educaţia care aveau să-i desluşească întrebări existenţiale. În munca de educator îi plăcea cel mai mult faptul că muncea cu materie vie. Întâmplarea face că ajunge să predea într-o şcoală cu profil teologic. Aşa cum era deja obişnuit, lumea din afară era plină de prejudecăţi în ceea ce priveşte mediul teologic taxând  bieţii elevi după aparenţe în cel mai frivol mod cu putinţă.  Experienţa cu stereotipurile negative, chiar dacă şcoala nu mai strălucea ca deunăzi, fiind o fostă academie,  l - au învăţat pe Elan să nu ţină seama de cele auzite  şi -şi propuse să observe singur la faţa locului. Spre deosebire de alte şcoli, a găsit elevi care citeau. Adolescenţi fiind evident că se aflau într-un melanj de atitudine tânără cu soft religios. Fiecare dintre ei purta timid câte un dar şi- şi duceau în mod propriu viaţa de teologi în formare. Cum să-i judeci, cu toţi când învăţăm, facem greşeli, până o regulă devine interiorizată trebuie să treacă orişce timp. Ceea ce lui Elan i se păru nemaipomenit şi ceea ce de fapt a stârnit dorinţa de a povesti despre această experienţă, erau aplauzele. Nu a înţeles de ce, nici el şi nici cancelaria şcolii, o anume clasă, cu un anumit profil  aplauda de fiecare dată când profesorul intra în clasă. Era o aşa de mare bucurie în acea revedere că şi acum când povesti îi dadeau lacrimile. Nu ştiu ce aveau elevii aceea, erau speciali cu toţii, probabil era o întâlnire în spirit şi asta crea aceea stare. Îşi aduse aminte Elan că unul dintre băieţi un bruneţel, încă de pe atunci spunea că va deveni monah, colegii ironizându-l fiindcă visa spuneau ei să ajungă episcop. Au trecut şase ani de zile şi Elan ascultă o predică de duminică de o calitate excepţională, unde-l recunoscu cu uşurinţă pe fostul elev, cel doritor de monahism, ce urma să devină într-adevăr  călugăr. Tânărul e unul din cei ce aplauda cu ardoare intrarea dascălului, iar Elan poposi în amintire la ochii sereni ai acestor elevi. Să fi fost aplauzele semnul iubirii dintre maestru şi discipol, nu aş crede spuse Elan, fiindcă nu le-am fost mentor, să fi fost bucuria premonitorie a ceea ce vor fi devenit cu toţii  dirijată de divinitate? Vor fi devenit cu toţii mădularele divinităţii? Cert este că mai toţi au devenit preoţi, iar Elan după ascultarea predicii fostului elev, fu stârnit atât de mult  încât se văzu mulţumind Cerului că o vreme a fost unul din cei ce au învăţat un  astfel de spirit. Aplauzele de care vorbeam nu le-a mai regăsit niciodată Elan, entuziasm a mai întâlnit însă.

Revenind la munca dascălului nostru, uşor, uşor, cu trecerea timpului îşi dădu seama că vocaţia sa reală era de fapt pedagogia. 

Jocul de-a puzzle,

Niciodată nu mi-am imaginat că voi ajunge să  pot dintr-o clipă să definesc viaţa. Ei bine în seara asta calea către acest lucru mi-a fost mijlocită de o ea, care nu răspunde, mereu nu răspunde. De parcă ar fi prima oară, câtă vreme mă regăsesc în pielea evreului rătăcitor. După cum las să înţelegeţi din titlu, pentru mine viaţa e un joc de puzzle în care fiecare personaj, faptă, trăire, idee vine şi aduce ceva într-o piesă. Sunt curios să văd cum va sfârşi această nouă faţetă, uneori am sentimentul că e ca la loz în plic, şi aparent mereu ieşim în piedere, în cel mai bun caz  recuperăm nimicul investit. Şansa mea este că simt metafizicul, iar al meu are faţă creştină. Acest Ceva îmi dă ocazia de a mă simţi important, alături de care sunt frunză de neînlocuit. Dacă nu ar fi crezul că rezistă lângă mine doar aleasa, aş fi cedat de mult disperării şi m-aş fi aruncat în braţele primei femei, doar aşa ca să-mi alung urâtul din suflet. Din fericire ştiu că sfârşitul cu lacrimi ori zâmbet va fi mereu în interesul propriului eu, chiar dacă pare că pierd şi de data asta. Şi astfel se va închide sau nu o carte din jocul cu pricina, iar o alta îi va lua locul, cine ştie pentru câtă vreme. Ştiu că pentru  identitatea mea viaţa este cadrul în care evoluează  două  aspecte, statornic şi dinamic. Piesa de la jocul puzzle e partea de dinamicitate, îmi aduce sensurile pe care reuşesc să le prind fiindcă ador să descopăr din marea de situaţii jocul aparent deşucheat al Divinităţii. Mă găsesc ca statornicul cu acelaşi eu, aceleaşi pasiuni, trări asemănatoare sau aproape, aceleaşi metehne, aceaşi dezordine, aceleaşi gusturi, mai aproape aceleaşi dorinţe. Iar ca să finalizez pastila de seara asta, timpul a transpărut mereu ca  o prezenţă neschimbată, ajutându-mă să mă fixez pe axă evoluând sau involuând în funcţie de zile, momente, luni, situaţii, oameni....

Poveştile cărţilor,

Cred că prima carte cumpărată de mine era în adolescenţă, scrisă de Jules Verne, auzisem că e recunoscut din mica bibliotecă a familiei şi de la alţi cunoscuţi şi/ sau amici. Nu făcusem pentru cărţi vreo pasiune, pentru mine cărţile au fost întotdeauna un instrument de sprijin în munca pe care am ales s-o fac, nimic mai mult. Vedeam în schimb la unii din apropiaţii mei pasiune, grijă şi indignare dacă ai fi încercat să nesocoteşti vreun volum ce le aparţinea la modul verbal ce să mai spun la alte neatenţii în ceea ce le priveşte. De la prima carte achiziţionată, după vreo douăzeci de ani, biblioteca personală ia proporţii şi reflectă stările de spirit, căutările şi aşteptările lui Elan. Unele lucruri se întâmplă, citându-l iarăşi pe Marian Ghiţă, în relaţia mea cu aceste obiecte, povstea lor se scrie de la o banală activitate de menaj. În perioadele de timp sacru de curăţire spirituală, am obişnuit să avem şi o parte de curăţenie cu descrierea, generală. Oricum i-am spune, curăţenie de Paşti ori de primăvară, femeile cu precădere îşi iau în serios sarcina de a spăla mai fiece lucru din propriile gospodării, Elan este însă o excepţie de la regulă, oricum ar fi biblioteca îi aparţine. Deci după  ce simpla acţiune de spălat, lustruit mobila pentru cărţi a avut loc, luă rând pe rând câte o carte pentru a o desprăfui. Îmi aduc aminte de o cunoştinţă care avea un subiect asemenător de studiu, atunci despre viaţa socială a merelor, subiect pe care ştiinţele sociale francofone nu-l agreează fiindcă consideră că obiectele în ele însele nu au viaţă decât în relaţie cu omul. Iată-mă într-o situaţie similară colegei mele împărtăşind pe alocuri ideile francofone.  Scriu acum despre cărţi fiindcă rând pe rând am avut parte de senzaţii, emoţii, amintiri în plină acţiune primăvăratecă. Puţin contează subiectele sau domeniile din care cărţile noastre fac parte, important e că fiecare reprezintă, cred,  un moment din viaţa noastră. A fost un moment în care am avut o curiozitate, o întrebare, o nevoie de a îmbunătăţi calitatea muncii noastre, unele au avut  rol curativ şi se clasifică în categoria perioadă de timp acordată unei nevoi de grup, vârstă, gen, statut, apartenenţă religioasă şi sau etnică. Astfel că în cele câteva ore am avut în faţa ochilor situaţii şi oameni care m-au însoţit în a cumpăra o carte, situaţii şi oameni alaturi de care povestea personală s-a concretizat într-un dar cu carte. Cărţile producătoare de amintiri variau ca intensitate emoţională, rând pe rând m-am revăzut lângă oameni ce aspirau în a-mi deveni iubite, erau iubite, logodnică, soţie, prieteni, mentori, în postura de a avea relaţii de muncă care s-au terminat bine sau prost. Oameni care au un loc de frunte în mintea mea, mediocru, mediu şi slab. Cu toţii însă îi văd drept parte integrantă din trecutul recent şi stau în locul cu amintiri, se pare, prin intermediul cărţilor.

neînsemnat despre îngeri. desele lor tristeţi

Încercând să însumez în minte neînsemnatele cunoştinţe despre aceste fiinţe spirituale, îmi dau seama că au apărut în viaţa mea la început aşa cum era natural pe cale orală. Cred că mult cunoscuta rugăciune îngeraşul o ştiu de la o verişoară şi am învăţat-o prin repetiţie. Reprezentările angelice le-am întâlnit primele dăţi pe vreo dantelă făcută manual, ofrandă a vreunei credincioase, anunţând din trâmbiţe  sfârşitul lumii.  Acum realizez că ceea ce văzusem cu multă vreme în urmă,  în primul loc în care aflasem public despre Dumnezeu, desluşesc  după vreo treizeci de ani... Eram tentat să cred că sunt fiinţe asemănătoare copilaşilor veseli, dotate cu aripi  inspirându-mă probabil din iconografia catolică. Am fost nevoit, povesteşte Elan, să învăţ teoretic despre ei definiţiile teologiei şi de acolo găsesc că sunt fiinţe imateriale, raţionale fiind înzestrate cu raţiune, sentiment şi voinţă, superiori oamenilor, nemuritori, nu se hrănesc, nu au gen şi nu sunt supuşi slăbiciunilor sufleteşti. Nu i-am acordat însă mai niciodată vreun interes particular îngerului meu păzitor, am considerat că mi-e suficient Dumnezeu fără să-mi pese cine mijloceşte pentru mine sau are rolul de îndrumător celest. Evident că ştiam despre Mihail mai mult decât despre Gavril când se serba onomastica vreunui coleg. De unde să fi ştiut ce e acela un arhanghel? Trecând cu ochii peste titlul lui Dionisie Aeropagitul ştiu acum, reluă Elan că există ierarhii cereşti alcătuite din nouă cete, tronuri,  heruvimi, stăpânii, puteri şi domnii, începătorii, arhangheli şi îngeri. Înainte de a afla despre cele nouă cete minunate, tot pe cale orală aflu din cuprinsul unei rugăciunii despre heruvimii cei cu ochii mulţi şi serafimii cei cu şase aripi. Aşa cum spuneam nu am avut vreodată vreo preocupare cu adevărat consistentă pentru aceste fiinţe spirituale. Discuţia cu Elan dintre două cursuri în mediu teologic cu profesorul de teologie dogmatică i-au mai adus o informaţie despre îngeri, cu stupoare fără să se fi gândit vreodată află că îngerii sunt în mişcare. Hm, de unde să se fi gândit la asta, nu avea nimic  preliminar în minte, doar poate definiţia memorată stângaci pentru examen. Uimirea manifestată dezvălui crezul necunoscut  în sine cum că dublii noştrii cereşti ar fi trebuit să şi facă datoria fără vreun urcuş spiritual. De unde să fi visat  Elan, că cei ce au ascultat de arhanghelul Mihai prin celebra formulă, să stăm bine să luăm aminte, şi nu au cedat tentaţiei de a-l părăsi pe Dumnezeu precum facuse ceata luceferică, aveau prin împlinirea binelui să crească mereu. La stupoarea mea, bunul teolog mi-a replicat, ei bine Elan trebuie şi ei să se hrănească. Discuţia scurtă a fost extrem de intensă, a pătruns în lumea mea interioară, spuse Elan, am perceput-o aidoma întâlnirii cu sacrul.  Lunga introducere de mai sus va face trecerea către partea a doua şi principală a postării. Astfel că dacă din punct de vedere logic  un inger se bucură  despre înfăptuirea binelui şi a drumului nostru făcut către Dumnezeu în urma îndemnurilor făcute de dumnealui.   Nu pot să nu mă gandesc că în situaţia în care ei sunt dotaţi cu sentimente, există momente în care sunt trişti. Unii dintre noi parcă ne-am făcut prin natura alegerilor şi a caracaterului chinuitor pentru noi inşine  şi pentru cei din jurul nostru să ne intristăm în mod regulat îngerul păzitor.  Din fericire ingerii nu au neşansa de a fi depresivi şi-şi văd mai departe de vocaţia serioasă  prin lumea văzută.  În aceeaşi stare de spirit, noi, oamenii trăim şaptezeci de ani dacă sunt binecuvântaţi,  poate cu neşansa de a vieţui optzeci à la psalmist. Cu alte cuvinte un înger va fi în cursul celor optzeci de ani de mult mai multe ori trist daca are o pacoste care nu vrea să-şi asume faptul că este şi fiinţă spirituală.  Prin extensie nu reuşesc sa mă opresc în a gandi şi a mă intreba că dacă sunt fiinţe nemuritoare, cam de cate ori le-au dat „sorţii” sa aibe parte de protejaţi goi de fapte bune...

bună dimineaţa,

În urma unei iubiri neîmplinite am rămas cu prezenţa limbii germane de revăzut. După ce am gustat din civilizaţia germanităţii în sudul şi vestul ei, am revenit în lumea în care strămoşii mei au decis să se sedentarizeze. După ce patru ani de zile a fost cea mai interesantă materie, mă aflu în piele de om ce doreşte în mod autodidact, cum mi-e felul, să mai pun ceva litere cu sens german în tărtăcuţă. Caut ce e gratuit pe net, dau de deutshe welle şi alte bloguri ori site-uri care trimit informaţii gratuite din neamul lui Goethe, găsesc mai apoi un site de învăţare gratuită a oricărei limbi, povestea Elan. După ce mai bine de un de zile de stat pe site timp în care mă identitfic având franceza limbă maternă, într-un final gândesc că sunt format de cultura românească şi adaug, vorbesc limba română. Nu trece multă vreme şi aflu în poşta profilului meu o cerere. Era o femeie interesantă cu un fizic peste medie, însă cum déjà mă ştiţi, nu frumuseţea era cea care m-a făcut să ridic sprânceana, fiindcă esteticul "operei de artă" goală de conţinut nu-mi spun mai nimic. Fotografia de profil transmitea însă ceva perceput de antenele mele de cercetaş. De unde să ştiu eu cum se va ţese, dacă se va ţese ceva. Când mi-am scris profilul, am declarat clar că am un singur interes pe acest site, perfecţionarea limbii germane şi engleze. Cu acest gând mi-am căutat o fotografie cu ochelari la ochi, de dată recentă care să nu spună ceva despre mine. Revenind la povestea mea, pentru că-mi părea interesantă persoana sau fotografia, răspund mesajului în care-mi spunea, bună Elan. Fiindcă şi ea era o matinală, deschide chatul de pe site într-o sâmbătă în care mi beam liniştit cu mama mea cafeaua. Plăcerea că paşii au fost făcuţi de ea, deşi îmi plăcea, survenise. De atunci vreme de două săptămâni se găseau în lumea virtuală discutând, susţinându-şi moralul reciproc, schimbând idei despre cum să înveţi mai uşor o limbă străină, însă prietenia propusă părea că scapă de sub control. Începuseră să-şi dea seamă că masculinul şi femininul îşi luaseră nasul la purtare. Problema care intervenea în cele două lumi la distanţă de ceva sute de kilometrii, era pur şi simplu căsătoria unuia dintre actanţii comunicării recunoscută de la primele discuţii. Tentaţia îşi făcuse loc între ei din sinceritatea comunicării. După ce lucrurile păreau realmente că sar de sub control, cu tot universul etic în pericol de demolare, Elan îşi aduse aminte de suferinţele de patru ani de zile cu eticheta, după divorţ. Astfel îşi luă inima-n dinţi şi decisese, am să renunţ la ea de dragul divinităţii care mi-e alături, când toţi sunt pe punctul de a mă părăsi. Dăcă mă întrebaţi ce încălca Elan, vă spun că şubrezea o taină, putând disloca ceea ce Dumnezeu a unit. Fiindcă Elan are ceva practică religioasă şi cunoştinţe teologice, purcese la cititul celor mai puternice rugăciuni care-i aduceau liniştea necesară. Cum era de aşteptat femeia acceptă decizia matură. Înţelese personajul nostru pe viu ce greu este să renunţi la ceva ce ţi se potriveşte sau ce pare că este aşa. Ca de obicei morala experienţei duce la un răspuns, înţeleg mai bine infidelitatea în cuplu care a adus cu Florina citirea viziunii psihologice care stă în vecinătatea celei religioase. De asemenea din nou avu certitudinea că putem să ne menţinem codul de reguli în conlucrare cu sprijin divin. Am aflat astfel, conform titlului postării, că un salut precum bună dimineaţa ori noapte bună şi să visezi frumos plus, oareşce timp petrecut împreună, fie el în lumea virtuală ori ba, sunt suficiente pentru a fi Fericit…